Tată de patru săptămâni

Nici nu știu cum să încep acest articol, m-am gândit de câteva zile să-l scriu și probabil dacă apucam să-l scriu atunci când mi-a venit în minte aș fi avut “toate cuvintele la mine” :)

Acum însă, după patru săptămâni de tătic vreau să vă spun că este un fleac pe lângă ceea ce înseamnă să fii mamă.

Eu sunt un tată activ, îmi place să mă implic în tot ceea ce înseamnă puștiul, dar credeți-mă, ce fac eu, care spun că fac tot ce pot este nimic pe lângă ceea ce face o mamă.

La început mă trezeam și eu de fiecare dată când se trezea Alex, eram alături de Dana de câte ori îl hrănea sau îl schimba, acum însă vă spun sincer că nu-l mai aud când plânge, nu-l mai aud când se trezește să pape, nu-l mai aud deloc noaptea.

Mă mai trezește Dana să i-l dau din pătuț, că alunecă sub masa de înfășat și ea nu ajunge să-l scoată, dar cam atât. Adorm apoi instant și dimineața nici măcar nu îmi dau seama că m-am trezit.

Știți ce înseamnă să te trezești din două în două ore, sau din trei în trei ore? Probabil că dacă nu sunteți părinți nu aveți de unde să știți. Nu știam nici eu și îmi imaginam că nu este ceva așa de complicat.

Îmi imaginam că dacă tot mă culc eu în fiecare noapte la 2-3-4 o să-mi fie ușor să mă trezesc. Ei bine, nu este așa. Acum am ajuns să mă culc pe la 22 – 23 și tot sunt rupt. Dar știți cât de rupt, aproape că îmi cad ochii în gură de pe la ora 20. Și cum v-am spus, nu mă mai trezesc noaptea.

O zi cu un copil mic te obosește ceva de nedescris. Sincer să fiu nu aș putea să vă spun de la ce, pentru că nu sunt lucruri pe care să le fac și să fie așa obositoare. Fac lucruri normale, mai o plimbare, mai o băiță, mai un schimbat de scutec, mai o cumpărătură, mai o oră de ținut copilul în brațe pentru că nu are chef să stea la el în pătuț, d’astea. Nimic de speriat și totuși seara cad rupt,

Pe când Dana, ea nu-i așa. Ea pare mult mai fresh ca mine, cu toate că nici ea nu este. Ea este mult mai prezentă în tot și în primul rând se trezește să-l hrănească noaptea. Îl aude. Îl aude și este destul de dubios că-l aude, că pe vremuri dormea și ea ca un bolovan, nimic nu o putea trezi noaptea.

Acum însă, cu toate că doarme destul de profund îl aude și se trezește.

Cred că are un senzor, cred că mamele au un al 6-lea simț atunci când este vorba de copilul lor. Și nu neaparat Dana, că vorbeam de ea mai sus, cred că toate mamele au un simț în plus.

Pentru asta tre’ să vă spun cu mâna pe suflet că sunt tare mândru de ea și acum o apreciez mai mult și pe mama mea. Mă uit altfel la colegele cu copii mici acasă, încep să le apreciez mai mult. Le apreciez pentru că deja încep să înțeleg unele lucruri cu toate că sunt încă la începutul acestei aventuri.

Și noi suntem norocoși, puștiul e cuminte, nu face nazuri, nu plânge, nu se trezește de multe ori noaptea, doarme chiar și 4-5 ore legate, este ok. Nici nu vreau să-mi imaginez cum este cu unul care se trezește din oră în oră, care nu are un somn prea liniștit. Sau unul care plânge non-stop. Noi suntem norocoși și cu toate astea eu sunt praf.

Nu-mi imaginam că nu o să mai am timp de nimic, că nu o să mai am timpul meu, că nu am să mai pot să scriu pe blog măcar un articol pe zi. Ei bine… nu mai pot.

Nu o spun cu niciun regret, pentru că îmi place așa cum este acum, îl iubesc pe ăsta mic și iubesc noua mea viață, dar totuși, sunt clipe în care stau și mă gândesc că ar trebui să mai scriu și câte ceva și nu mai pot. Mă apuc de scris și în secunda următoare intervine ceva. Las totul baltă și mă duc la ăl mic, sau la Dana să o ajut cu ce pot.

Asta este de fapt problema. Că mă apuc de multe lucruri, intervine ceva și le las așa. Apoi mă apuc de altă chestie, ceva ce cred eu că este mai urgent și o las și pe aia neterminată. La un moment dat se strâng prea multe și atunci nu mai știu de ce să mă apuc :)

Cu toate aste viața e faină, e fain să ai un copil chiar dacă este al naibii de obositor.

Dar, când îl iei în brațe și când îi vezi moaca cum se strâmbă, cum zâmbește… te topești tot și aia este tot ce contează. Îți dă o energie… nici nu știi de unde o scoți.

În rest ce să vă mai zic, nu am să vă sfătuiesc acum să faceți copii. Nici mie nu mi-au plăcut aceste sfaturi, fiecare face când vrea, “când este pregătit”, asta dacă o să puteți zice vreodată că sunteți pregătiți.

V-am pupat și apreciați-le pe mămici, sunt niște ființe care merită tot respectul nostru.