La bine suntem impreuna, dar la greu esti singur.
Este o intrebare stupida si probabil multa lume nu si-a pus problema asta. Probabil ca nu mi-o puneam nici eu daca nu citeam articolul in care se vorbeste despre faptul ca sotia lui Nesu a decis sa-l paraseasca, acum ca barbatul ei a ajuns intr-un scaun cu rotile, scaun ce o sa-i fie alaturi probabil o viata intreaga.
Ma gandesc la ei, la ei ca si cuplu, si imi dau seama ca la un moment dat si-au jurat sa-si fie alaturi, pana ce moartea ii va desparti. Si-au jurat chestiile astea intr-un moment fericit al vietii lor, moment in care cu siguranta nu s-au gandit ca unul din ei o sa ajunga intr-un scaun cu rotile.
Acum insa, dupa ce sotia si-a dat seama ca din iubita s-a transformat mai mult in asistenta medicala, ca trebuie sa ii fie alaturi sotului in momente cu adevarat grele, ca trebuie sa-l ajute la lucruri la care nimeni nu se astepta sa se ajunga la 30 de ani, a decis sa-l paraseasca. Nesu nu mai este omul care o face fericita, nu mai este omul care o plimba prin lume, nu mai este omul care ii face toate bucuriile, nu mai este barbatul cu care facea dragoste. Este doar un sot dupa care trebuie sa umble toata ziua.
Apoi, daca stau sa vad lucrurile din punctul ei de vedere, viata ei alaturi de el nu mai este asa cum si-a imaginat-o si este libera sa-si continue drumul, in modul in care considera ea ca este ok.
Totusi, nu sunt de acord cu ea. Sunt convins ca ii este greu, sunt convins ca este o corvoada pentru ea sa aiba grija de sot, dar nu cred ca este demn sa parasesti un om aflat in suferinta.
[via]
zise el, care n-a fost in postura aia. gg.
@Vali – nici nu as vrea sa fiu, nu as dori nimanui asa ceva, dar sa fug nu ma caracterizeaza ;)
uite, B-ul meu a avut acum niste ani un accident si a fost in coma si si-a rupt una alta, dar cel mai nasol a fost traumatismul cerebral. dupa ce a iesit din coma a stat 7 luni in recuperare neurologica si eu cu el. daca ai timp si chef poti sa citesti aici cam ce a insemnat:
http://www.anditzu.net/2011/02/07/be-my-hero-tonight/
ideea pe scurt e ca era leguma. nu mai stiea nici cine e, nu mai se misca, nu mai stia nici sa mearga la wc sau sa manance. si nu recunostea pe nimeni. in plus traia intr-o lume destul de paralela cu a noastra. alea 8 luni de zile cred ca am imbatranit cativa zeci de ani. a fost cumplit si dpdv fizic (ca nu e usor sa cari si sa speli 80 de kile), dar si psihic. mai ales psihic.
fiecare are problemele lui zilnice si sa mai ai grija si de un altul (plus sa ii suporti crizele zilnice – se trece prin faze de depresie, furie, panica) e cumplit.
eu cred ca fiecare are limita lui. ca as ai grija de un om bolnav trebuie sa ai un psihic de fier si nu toti il au. asa ca eu ii inteleg pe cei care aleg sa plece. iar ca si om tanar, cu speranta unei familii si a unei vieti normale, viata langa un bolnav nu e tocmai usor de indurat.
nu e vorba ca nu il mai iubesti, dar exista un punct la care pur si simplu nu mai poti face fata.
Am vazut ceva din emisiunea dedicata lui Nesu de la Antena3 si se pare ca cu multa truda, efort, ambitie si dorinta se va reface. Poate nu cum era inainte dar sa devina independent, s-ar putea. Multa sanatate si admiratia mea pentru el, mai ales ca incearca sa ajute multi copii in situatii similare.
@andreea – pana acum n-am citit povestea, impresionanta. Totusi n-am inteles daca tu ai ramas acolo sau ti-ai vazut de viata. Oricare ar fi raspunsul tau il respect.
Cazul tau este probabil diferit de cel a lui Nesu, care pare sa fie constient, pare ca lucrurile merg spre bine. Nu contesta nimeni ca este greu, probabil nu se poate exprima in cuvinte, trebuia sa treci prin asa ceva ca sa intelegi.
Probabil ca @Vali are dreptate, e un subiect pe care poate nu trebuia sa-l ating pentru ca n-am fost in postura aia…
cristi, eu am ramas. dar si B s-a refacut. nu stiu ce as fi facut daca nu si-ar fi revenit. nu stiu daca as fi gasit puterea sa lupt ani de zile cu asa o problema.
mie imi pare bine ca ai deschis discutia. e o intrebare importanta si grea. si desi instinctual zici ca nu te dai batut (cred ca daca nu aveam experienta asta ziceam ca si tine), e bine de discutat si inteles cat de complicat e sa ai un partener bolnav.
@Criserb Si eu consider ca nu trebuie sa te atingi de subiect daca nu ai trecut prin el.
Stiu prin ce trec eu de fiecare data cand doar racesc ale mele, nu vreau sa ma gandesc la stresul prin care trece cineva care are grija de un invalid…
Ce inseamna sa fii handicapat in Romania ar fi un titlu mai bun, in state cei care au insurance cel putin daca nu toata lumea primeste home atender, primeste ajutor social, de fiecare data cand trebuie sa iasa la terapie, etc, etc esti escortat de oameni pregatiti gen vine salvarea si te cara pe scari, etc, etc. ..
Vb de soacra mea care a avut un stroke si multe alte persoane in aceeasi situatie. .. cu diferite cazuri sau accidente unde unii au o persoana platita alaturi non stop chiar si acasa si nu trebuie sa scoti un ban din buzunar. ..
Plus medicamente si vizite medicale platite de asigurari…
Plus pat special si scaun special dar in folosire acasa. ..
Toate astea le scriu ca sa stie tot romanul cum ar trebui sa fie normal. ..
Oricum sotia nu ar trebui sa faca singura treaba de una Singura, familia ar trebui sa ajute cu bani si sa angajeze pe cineva. ..
@nic – exact ceea ce spui tu in final am vrut sa spun si eu; un lucru este clar: in momentul in care spui “si la greu”, trebuie sa-ti asumi raspunderea a ceea ce afirmi si sa discuti cu partenerul tau: dar daca se va intampla, ce vei face tu? ce voi face eu? eu una as angaja o persoana sau doua, inclusiv pt. perioada noptii; nu m-as transforma intr-o ingrijitoare si nu mi-as inchide viata sub nicio forma.
nu toata lumea are vocatie de infirmier; eu lucrez in domeniul medical de un car de ani, dar n-as putea sa fiu infirmiera pt. nimeni; chiar asta-vara am fost intr-o tabara, ca voluntar pt. o asociatie a persoanelor cu handicap; nu stiam la ce ma inham! pt. ca am lasat lucrurile sa se intample, pur si simplu, m-am trezit singura in camera cu doua fete handicapate locomotor, dependente de carucior; doua zile am rezistat plangand zilnic, chiar daca eram ajutata in proportie de 70-80%, dar tot simteam ca vreau sa plec acasa, pt. ca viata mea acolo este un iad, dupa care am fost mutata din acea camera si am avut responsabilitati mai usoare.
@nic, corina, din pacate vedeti situatia cam simplist. un bolnav nu are nevoie doar de un infirmier. si pana la urma care e diferenta intre “sorry, dar plec” si “uite infirmiera, eu ma duc la film”? ce mai inseamna o relatie cand el in intr-o camera cu infirmiera si tu in alta, “traindu-ti viata”? hai sa nu ne mintim cu chestii d-astea, ok?
corina, si tu ai fugit de responsabilitatea unui bolnav, asa ca de ce le dai lectii celorlalti?
un bolnav are nevoie in primul rand de suport moral. si o infirmiera nu iti da acest suport. mai ales ca ei il asteapta de la o persoana apropiata, de la familie. iar presiunea asta psihica e cea mai grea pentru rude. credeti-ma ca am vazut familii care si-au lasat ruda singura in spital, pentru ca nu mai puteau sa relationeze cu ea. o boala te schimba si de cele mai multe ori nu in bine.
@andreea – eu una n-am facut absolut nicio referire la experienta ta, insa tu iti permiti sa ma jignesti fara nicio jena si fara sa ma cunosti ! oare chiar sa fim nevoiti sa nu ne mai postam parerile de frica atacurilor tale personale?! aici este vorba despre respectul unul fata de celalalt. fiecare ar trebui sa se simta liber sa-si spuna propria opinie, chiar daca este in contradictie flagranta cu parerea altcuiva. de asta nu mai ai tu liniste si nu-ti poti stapani limba ascutita, ca nu am eu vocatie de infirmiera si tu ai?!!! daca vrei sa-ti prezinti parerea si ce ai face tu, spune-o in mod obiectiv, fara atacuri la adresa noastra, a tuturor celor care indraznim sa fim diferiti fata de tine!
@corina, nu stiu de ce ai luat-o ca o jignire. am comentat exact ce ati spus in comentarii. nu am zis ca am vocatie de infirmiera, nici nu v-am atacat. daca asa ai inteles, sorry.
Nu judecati, ca nu sunteti in masura!
tatal meu are 52 de ani; La 48 de ani l-a lovit Scleroza laterala amiotrofica; cu alte cuvinte, i se topesc muschii; Tot corpul functioneaza la fel, doar ca nu mai are putere;
cu toate ca stim care este drumul vietii pt el, ii suntem alaturi cu totii si il ajutam cum putem; viata cu un om infirm ti se schimba radical; e ca si cum tu esti cel bolnav, ca si cum tu nu poti face nimic; si te afecteaza orice ai face;
si uite cum e viata, cum ti se da pe o parte si cum ti se ia pe alta:
eu, timp de 3 ani am avut firma si mi-a mers bine;
am facut inca din prima luna, cu primul contract, 50.000 euro profit;
dupa 3 ani, am 500.000 euro la banca;
eu am 27 de ani, fac 28 de ani in 2 martie;
acum, tata e in scaun cu rotile;
toti cei care au sla, traiesc maxim ink 4 ani;
acum, ma intreb, de ce banii nu rezolva toate problemele in viata ?
as da toti banii, numa ca sa il mai am macar 10 ani alaturi;
nu stiu altii cum sunt, dar pentru mine, banii nu mai au valoare;
am vrut sa am si eu un ferrari, nou, si pot sa il am cand vreau eu;
dar traiesc cu speranta ca poate, este ceva medicament sau tratament care imi va salva tatal, si nu arunc cu banii pe fereastra; asa ca ma multumesc cu masina lu tata, opel vectra de 20 de ani si un matiz de 4 ani, luat nou;
eu, in urma cu 4 luni de zile, am pierdut o prietena foarte draga in accident de masina in Italia; a murit pt ca si-a rupt gatul la impact;imi pare foarte rau dupa ea, dar sunt bucuros ca nu a supravietuit, si nu am sa o vad tot restul vietii ei in scaun cu rotile; avea 22 de ani, si era fata pentru care as fi facut orice pe lumea asta; asigurarea de Italia a platit 2.000.000 euro, dar oare nu era mai bine sa o am alaturi? saraci, dar fericiti. despre asta e vorba in viata;
cat despre sotia lui Nesu, nu o judecati, ca nu toti putem duce greutatile vietii; nu si-a gasit jumatatea femeia;
cat despre el, sa fie linistit, ca va gasi persoana potrivita care sa il aprecieze, asa cum e el acum;
william, frate, imi pare rau pt toate rahaturile pe care tre sa le suporti in viata. am o singura obiectie : saraci si fericiti. Asa ceva nu exista, crede-ma. Dupa cum vezi si tu si cum stim toti, nu au nicio valoare banii, oricati ar fi, fiindca viata nu o poti cumpara, e singurul lucru ce nu se poate…..DAR….vreau sa spun ca nici sarac nu e bine, degeaba crezi tu asta, fiindca ai infinit mai putine sanse de a avea o viata normala decat atunci cand ai ceva bani…. De aceea exprimarea aia mi se pare la fel de falsa ca cea cu “bogati si fericiti”…
@william – povestea vietii tale este impresionanta prin dramatismul ei…si nu ai nici 28 de ani…multumim ca te-ai deschis si ne-ai impartasit-o. cand pierdem o persoana draga, tragedia ei se incheie, dar ramane tragedia noastra, a tuturor celor care am iubit-o si care ducem acel “travaliu de doliu” ani de zile, unii – chiar intreaga viata.
mi-am pierdut multe persoane dragi, dar cel mai greu a fost/este de cand am pierdut-o pe mama, cand avea doar 49 de ani; fusese bolnava timp de 10 ani; eu aveam 25 de ani; in acea noapte eram singura cu ea in spitalul fundeni; incepea ziua de 8 martie, iar mama mea se stingea… acolo, in fata mortii, toate celelalte suparari si necazuri din viata palesc. asa cum spuneai tu, william, ne-am da intreaga avere sa mai dam zile de viata celor dragi…
nu putem prevedea prin ce ne este dat sa trecem in viata, dar fiecare dintre noi duce atat cat ii ingaduie Dumnezeu si El ne da puterea necesara pt. a rezista.
in activitatea mea profesionala medicala, care a fost foarte diversificata, am fost detasata dintr-un loc mult mai ”caldut” intr-un centru de ingrijiri paliative, pt. 3 saptamani, dar am solicitat sa raman mai mult timp, astfel incat am lucrat acolo 2 ani (si nu sunt masochista; aveam motivele mele…). la acel centru ma ocupam de pacienti imobilizati si aproape in fiecare saptamana se murea. personalul era extrem de restrans, astfel incat am ajuns sa ajut la orice sau chiar sa fac singura anumite lucruri (nu voi detalia, fiindca unora vi se va parea horror!). eram solicitata de unele familii sa vin si acasa, la pacienti in faza terminala, iar unii aveau doar putin peste 30 de ani… centrul colabora cu un antreprenor de pompe funebre, care facea si imbalsamari si ne mai oferea si servicii gratuite pt. cazurile sociale. intr-o zi, i-am spus acelui domn ca nu stiu cum poate face asa ceva si ca n-as putea face ceea ce face el, la care mi-a raspuns ca si el se gandeste la acelasi lucru: ca n-ar putea face ceea ce fac eu si ca este uimit ca ma duc si la domiciliu, dupa activitatea solicitanta de la centru!…
@alin – ai mare dreptate in ceea ce spui. cei saraci sunt frustrati crezand ca banii aduc fericirea, iar cei bogati sunt frustrati vazand ca…banii nu le-au adus fericirea! in aceasta capcana se cade pt. ca sunt multi oameni care gandesc ingust, considerand ca fericirea este direct proportionala cu averea, cand in realitate sunt multe alte aspecte ale vietii, de ordin spiritual, afectiv, socio-profesional etc., care te pot implini. in general vorbind, eu consider ca bogatia nu iti garanteaza fericirea, insa lipsurile te fac nefericit…
da, corina, corect ce spui. Si pe mine ma frustreaza multe lucruri, ma enerveaza cand vad cata incultura exista in romania, oameni mai prosti ca noaptea sunt promovati i sunt luati “de buni” de batrani sau de cei slabi de inger….stiu ce vorbesc, apartin si eu, din pacate unui mediu sarac si viciat de prostia generala de la noi…..apartin doar faptic, caci spiritual nu ma regasesc….nu simt ca ma mai reprezinta absolut nimic din tara asta, nici oamenii nici situatia de fata, insa pana voi gasi o solutie sa scap cumva de situatia asta, nu am ce face decat sa stau sa suport atata incultura pe metru patrat incat te doboara psihic daca nu esti tare de caracter….. Oamenii nu sunt interesati sa schimbe nimic, stiu ce zic, vad asta zi de zi. Isi vad de viata lor, asa cred ei…..chiar asta nu inteleg ca viata nu asa trebuie sa fie, dar ce sa iiceri unui POPOR DE ZOMBI, cum suntem noi… Mi-e si jena ca sunt roman, dar n-am de ales
Din cate imi amintesc chiar tatal lui, intrun interviu, a spus ca M.Nesu a fost cel care a hotarat ca este mai bine sa se desparta, sa plece. Poate au decis amandoi ca asa este mai bine…poate o iubea atat de mult in cat si`a dat seama ca nu are rost sa mai stea langa el. Asa ca: “La bine suntem impreuna, dar la greu esti singur”.
@toto – daca intr-adevar nesu a hotarat sa-si lase sotia libera, este un gest de mare altruism din partea lui si demonstreaza cat de mult isi iubeste sotia. poate ca sunt persoane care, desi ar dori libertatea intr-o asemenea situatie, raman doar din datorie sau chiar ca sa evite gura lumii, nu dintr-un atasament profund. asadar, daca a fost decizia lui Nesu, jos palaria!
Nu prea am inteles niciodata cum functioneaza asta cu “DACA MA IUBESTI, MA LASI SA PLEC”. In orice caz, nu doar in din astea mai grave. Cand si daca iubesti, stai langa cel iubit, nu pleci de langa el. Sau is eu nebun ? Corina, te rog, explica-mi, sa inteleg si eu ce cam ce umbla prin capsorul femeilor ca e tare complicat de inteles, e mai greu decat raspunsul la intrebare “de ce existam”…. :)
@alin – oare sa fie vorba numai de femei :-? ?! eu nu-ti pot spune ce gandesc femeile, ci ce gandeste o singura femeie: adica eu. contrar miturilor despre barbati si femei, fiecare dintre noi detine un creier, o personalitate, sentimente, conceptii distincte de ale celorlalti barbati si femei de pe planeta.
atunci cand am facut afirmatiile anterioare, nu m-am referit la faptul ca femeia ar fi cea care i-ar cere barbatului s-o lase sa plece daca o iubeste. cine vrea sa plece intr-o asemenea situatie, pleaca pur si simplu; nu intreaba. m-am referit la faptul ca unii – barbati sau femei – pot fi atat de altruisti incat sa spuna: “te iubesc prea mult ca sa te fac infirmiera/infirmierul meu; nu asta mi-am dorit pt. tine cand te-am luat de sotie/sot si sufar cand te vad in aceasta postura”.
de fapt, atunci cand spui la altar: “la bine si la greu”, te gandesti mai mult (cine se gandeste; sa fim seriosi; sunt multi care nu se gandesc la greutati decat ca la ceva abstract si optional…) la faptul ca ii vei fi alaturi celui iubit si cand veti avea tot ce va doriti si veti fi fericiti, dar si cand vor aparea necazuri, boli, lipsuri – din categoria celor trecatoare, insa majoritatea dintre noi nu ne ducem cu mintea atat de departe incat sa gandim: “iti voi fi alaturi si cand vei fi pironit intr-un carucior si dependent de ajutor pt. toata viata…”
Pana nu esti in situatia pe care o judeci nu ai dreptul sa zici nimic. Eu pot comenta pentru ca am fost in situatia sotiei lui de mai multe ori de a ingriji pe cineva la pat direct sau indirect (adica locuind cu o persoana la pat dar neingrijind eu efectiv). Este cumplit sa fii in situatia aia. Sa fii efectiv legat de maini si de picioare si sa pleci pana la paine in fuga si cu emotii si sa nu ai timp nici sa faci dus. Inchipieste-ti cum ar fi sa ai o perioada f lunga de timp un bebelus la ingrijit (bebelusul macar mai creste, se mai schimba un pic lucrurile macar dar un adult care trebuie ingrijit si supravegheta non stop nu se mai schimba in bine). stii ce inseamna sa speli la fund un adult? si sa-i dai cu lingurita sa manancce? si multe altele. a simtit ca nu poate face fata si nu este de condamnat. era de preferat sa ramana in casnicie dar sa apara prin ziare la distractii sau cu alti barbati? asa macar a fost cinstita si a recunoscut ca nu poate si a ales sa plece. e mult mai bine asa decat sa nu fi divortat dar sa fi fugit efectiv de langa el cu altul, sa-l insele cumva.
@Minnie – total de acord; pozitia ta este rationala, obiectiva si cinstita.