Jale a fost ieri când ne-a plecat copilul la bunici

Nu el, el era fericit, a plecat de bună voie, chiar dacă eu nu credeam că o să plece.

Dar a plecat și după ce am realizat noi că puștiul chiar a plecat… jale a fost. Dana bocea în pumni, eu eram pe aproape, dar mi-am găsit repede ceva de lucru să trec peste moment. Cu toate astea… din când în când îmi aminteam și parcă la nimic nu mă mai puteam concentra.

E prima dată când pleacă, și a fost un moment destul de nașpa.

Parcă era casa goală, nu mai aveam după cine umbla, de cine avea grijă, nu mai avem pe cine să scot sau să bag în piscină, nu mai aveam ce jucării să strâng din juma’ în juma’ de oră…

Acum, la aproape 24 de ore, parcă ne-am mai obișnuit, ne-a mai venit piuitul, dar tot nu suntem în apele noastre.

Suntem informați ce face, se pare că-i cuminte și ascultător, mult mai ascultător decât acasă. Nu-i e dor de noi, nici nu vorbește de noi :)

Am scris astea aici să-mi aduc aminte peste ani, să nu uit.

Ce naiba se face atunci când îți pleacă copilul la bunici, că nici nu mai știm cum este fără copil?

În rest, voi, toate bune?