Adolescența – frică, realitate sau doar următorul pas?

Zilele trecute, un amic mi-a povestit cum a organizat petrecerea de 15 ani a copilului lui. O cabană închiriată, 16 adolescenți – băieți și fete – și, în teorie, o noapte de distracție. În practică? O noapte albă pentru părintele organizator (plus câțiva părinți care au însoțit copiii la petrecere), care a devenit, fără să vrea, paznic, detectiv, pompier și psiholog.

Mi-a povestit că mulți dintre copii consumau alcool. Mult alcool. A fost nevoit să stea cu ochii pe sticlele de băutură, să nu dispară, să nu se transforme în “combustibil” pentru o noapte care putea să o ia ușor razna. Unii fumau, peste tot prin cabană – doar nu în fața părinților, că acolo încă se păstrează un pic de aparență.

Și partea care m-a tulburat cel mai tare: fetele, “călare” peste băieți prin camere, amicul făcând ronduri, din timp în timp, să se asigure că totul rămâne sub control. La ora 4 dimineața a prins doi adolescenți ieșind pe furiș – chipurile să-și ia chipsuri de la benzinărie. Dar nu, căutau alcool.

Am rămas cu gândul la povestea asta și, sincer, m-a lovit o frică surdă. Nu pentru că adolescența e ceva rău în sine, ci pentru că realitatea de azi nu mai seamănă cu ce știam noi. Sau poate că semăna, doar că n-aveam noi acces la cabane, băutură, social media și libertate nelimitată. Cel puțin nu la 15 ani.

N-am văzut filmul “Adolescența”, dar am senzația că trăim un fel de serial live, cu episoade pe care nu le putem controla. Și da, copilul meu e încă mic, dar simt că timpul fuge. Și cu cât mă uit mai departe în viitor, cu atât mai mult mi se strânge inima.

Să fii părinte azi înseamnă nu doar să hrănești, să educi și să iubești. Înseamnă să înveți să navighezi printr-o lume nouă, în care tentațiile sunt peste tot, în care părintele nu mai are întotdeauna ultimul cuvânt, și în care fragilitatea echilibrului dintre încredere și control devine uriașă.

Mi-e teamă. Și poate nu e un lucru rău. Poate frica asta e ceea ce mă va ține prezent, conectat, vigilent. Nu cu o mână de fier, ci cu un suflet deschis.

La voi cum e? Aveți copii adolescenți? Ce ați învățat din asta? Cum navigați prin aceste ape tulburi și, uneori, învolburate?

Scrieți-mi. Mă ajută. Ne ajută.

(poza generată de ChatGPT)