La spital in Austria

Cum va povesteam acum vreo doua saptamani, am avut ghinionul sa vizitam un spital din Austria in urma unui accident pe partia de schi. Va promiteam atunci ca am sa va povestesc despre experienta asta, pentru ca a fost o experienta cu adevarat interesanta.

Sa incepem cu inceputul.

Dana, scumpa mea sotie, a cazut cu snowboard-ul undeva la baza partiei, a fost o cazatura copilareasca. N-a cazut ea pe toate partiile pe care s-a dat si a cazut la baza partiei, pe o partie foarte usoara, de incepatori. Ma rog… a cazut, au fugit prietenii pana la cei de la teleschi iar ei au anuntat de urgenta salvarea.

Noi credeam ca n-a patit nimic, dar aia nu au stat sa-si dea cu parerea, au chemat salvarea pentru ca doar ei puteau fi in masura sa-si dea cu parerea.

In 10 minute salvarea a fost la noi. Ne-au pus tot felul de intrebari, unde o doare, cum o doare, ne-au intrebat cum a cazut, tot felul de intrebari care probabil ii ajutau pe ei sa-si faca o parere.

In cele din urma, au zis ca e nevoie sa mergem la spital sa faca o radiografie si acolo o sa stim cu certitudine daca si-a rupt mana sau nu.

Ne-au spus ca drumul pana la spital ne costa undeva in jur de 80 euro si ca o sa trebuiasca sa-i platim pe loc, iar ulterior o sa ne recuperam banii de la asigurari. Au precizat chiar ca “asa e mai sigur pentru noi”. In mintea mea misterul a fost foarte rapid elucidat. M-am gandit ca au mai avut experiente neplacute cu asigurarile de la noi si deh, isi iau si ei o masura de protectie.

Bun, dupa ce am stabilit detaliile astea, ne-au intrebat la ce spital vrem sa mergem pentru ca aveam doua posibilitati. La Klagenfurt unde e un spital mai mare sau la Wolfsberg unde siptalul e mai mic dar e mai aproape. Ne-au spus ca putem merge linistiti si la Wolfsberg pentru ca e un spital bun chiar daca e mai mic.

Ne-am decis sa-i ascultam si am plecat spre Wolfsberg, un oras la vreo 40 de km de locul unde eram noi.

Ne-am urcat in ambulanta si-am plecat.

Pe drum ne-au pus tot felul de intrebari pentru a completa nush ce hartii. Le-au completat pana la ultimul camp. Nu intelegeau ce-i ala “sector 3”, a trebuit sa stam sa le explicam pentru ca hartia lor ramanea necompletata. Nu intelegeam ce e asa mare problema ca raman niste campuri neterminate. La noi e normal. Completezi ce te taie capul restul… sa fie sanatoase. Prost e ala care-a facut formularul, nu?

Pe ambulanta erau doua persoane, un pusti de vreo 16-18 ani ce probabil facea ceva practica si o doamna, care era doctor, pe la 50 de ani. Doamna nu vorbea engleza, pustiul in schimb stia cat de cat. Chiar daca nu stia anumite cuvinte sau expresii, isi dadea tot interesul ca noi sa intelegem tot ceea ce ne intreaba, tot ceea ce ni se intampla si raspundea tuturor intrebarilor noastre cu o amabilitate deosebita.

Pe drum am sesizat ca ambulanta nu si-a aprins nici girofarele, nici semnalele acustice. Circula regulamentar ca orice alta masina. Pana la urma era si normal, problema ce-o aveam noi nu necesita o deplasare cu o viteza ridicata si nici nu trebuia sa incurce pe toata lumea in trafic :)

Ajunsi la spital, Dana a solicitat sa mearga la baie inainte de a fi vazuta de doctor. Doamna doctor din ambulanta i-a aratat unde e baie, a ajutat-o sa de descheie la haine, a facut tot ce i-a fost posibil pentru ca Dana sa se simta bine si sa nu-si loveasca in vreun fel mana.

Va dau toate detaliile astea pentru ca voi sa puteti compara cu spitalele si serviciile medicale ce le ofera doctorii aici in Romania.

Asa, dupa povestea cu baia, am ajuns la un fel de receptie unde ne-au cerut si cei de la spital tot felul de date. Le-am dat, le-au completat si ne-au zis sa luam un loc in sala de asteptare. Era o sala nu foarte mare, dar nici mica. Suficient de mare cat sa aiba vreo 20-30 de scaune pe care oamenii sa se aseze pana le vine randul. Cu un televizor mare pe perete unde te puteai uita ca sa iti treaca mai usor timpul. N-am stat mult, mai erau 2 persoane in fata noastra dar totul a trecut repede. Asteptarea nu cred ca a fost mai lunga de 5-10 min.

Cand i-a venit randul Danei, a venit un doctor care a preluat-o, a dus-o intr-o sala unde scria ceva cu gips. Era scris in germana dar gips-ul asta imi parea cunoscut. Din sala cu gips doctorii au dus-o pe Dana intr-o sala alaturata unde i-au facut niste radiografii si au insotit-o la loc in prima sala, cea cu gips-ul.

Cum ne-am intors in sala cu gipsul, radiografia era deja venita pe ecranul unui calculator. Totul s-a intamplat instant. S-a uitat doctorul pe radiografie, a vazut ca mana e rupta in doua locuri si ne-a explicat, aratandu-ne pe radiografie problema. Ne-a spus ca o sa o puna in gips si daca nu se prinde bine, e posibil sa fie nevoie ulterior de operatie.

A urcat-o pe Dana pe un pat si i-a aratat cum sa-si puna mana. Imaginati-va ca Dana statea pe pat, pe spate, cu mana in exteriorul patului, tinuta la 90 grade in sus. Au adus un suport (gen ala de perfuzii) si i-au fixat pe fiecare deget o chestie cu ajurul carora i-au sustinut fiecare deget. Degetele erau sustinute prin intermediul unor lanturi de suportul de care va ziceam mai sus. Au reglat fiecare lant in asa fel incat mana sa-i stea intr-o pozitie cat mai naturala, sustinuta de acesl suport. Cand totul a fost  reglat cum trebuie, si mana indoita din cot la 90 de grade, au inceput sa-i agate niste greutati de brat. La inceput o greutate mai mica, apoi una mai mare si apoi mai mare. Toate astea la un anumit interval de timp pentru ca Dana sa nu sufere o durere prea mare.

Cand au considerat ei ca totul este pozitionat perfect, Dana era pregatitata pentru gips. I-au spus ca e posibil sa o doara, dar nu mai mult de 10 secunde.

I-au pus oasele la loc, sa cada bine unul in continuarea celuilalt fara ca Dana sa simta nimic, mana fiind in tensiune.

Dupa asta i-au pus de-a lungul bratului un furtun si au inceput sa-i puna gipsul, furtunul ramanand intre gips si mana. N-am inteles pe moment care e treaba cu furtunul dar ulterior m-am lamurit.

I-au invelit mana cu fasa gipsata pana sus, in pozitia aia la 90 de grade. Aaa, am uitat sa va zic, in zona de sus unde se termina gipsul si la fel si jos, respectiva fasa gipsata avea burete pe interior, pe partea ce face contact cu piele pentru ca gipsul sa nu o deranjeze prea tare.

Bun, i-au imbracat mana in gips, au asteptat sa se intareasca iar apoi au venit cu o foarfeca. Am bagat un brat al foarfecei pe furtunul ce era acolo apoi au taiat de-a lungul gipsului. Practic acum gipsul, privit in sectiune nu este un cerc complet. Este un cerc, dar are o zona care nu este inchisa.

Aceasta taietura o protejeaza in cazul in care mana se umfla din cate am inteles.

Atunci mi-am lamurit si problema furtunului. Daca nu ii bagau furtunul ar fi taiat mai greu gipsul si era posibil sa-i atinga cu foarfeca pielea…

Dupa ce aceasta operatiune a  luat sfarsit, au dus-o din nou in camera alaturata unde i-au mai  facut o radiografie.

Revenind in prima sala, radiografia era deja pe monitor, cum s-a intamplat si prima data. Ne-am uitat cu totii pe ea si chiar au fixat oasele perfect. Au dat zoom, s-au uitat dintr-un anumit unghi, apoi din altul pana au fost convinsi ca ruptura a fost redusa maxim posibil.

Dupa ce au vazut rezultatul ne-au spus ca a fost fixata foarte bine si sansele ca Dana sa mai trebuiasca sa fie operata sunt foarte mici.

Ne-au zis ca trebuie sa mergem la un control dupa 6 zile, doctorul a scris pe gips chestia asta, plus alte detalii medicale dupa care s-a semnat. Si-a asumat raspunderea in felul asta pentru “lucrarea facuta”.

Inainte de plecare ne-a intrebat daca avem ceva medicamente impotriva durerii cu noi. I-am zis ca da, dar daca poate sa ne recomande ceva sa o faca. In secunda urmatoare nu doar ca ne-a recomandat niste medicamente, dar chiar ne-a adus o cutie si ne-a zis cum trebuie sa fie luate.

Am intrebat de plata, daca e cazul sa dam ceva bani. Au sarit ca si cum le-am fi zis ceva rau, ne-au zis ca nu e cazul, si ca putem pleca linisiti.

Cu toate ca am scris destul de mult n-am apucat sa va spun ca spitalul ala arata impecabil. Nu aveai ce sa ii reprosezi, nu aveai cum sa gasesti ceva in neregula. Totul era ca la carte.

Sala de gips era de-o curatenie iesita din comun, spun asta pentru ca eu am avut o experienta cu o astfel de sala in Romania. In cel mai mare spital din tara (cred). La noi era gips peste tot, nu exista loc in care sa te asezi si sa nu te murdaresti de gips. Ma rog, nu vreau sa fac comparatii, intre noi si ei pentru ca chiar nu se poate compara.

La ei te duci la spital cu placere. Nu iti este sila si stii ca o sa fii tratat asa cum trebuie. O sa fii respectat ca om si vor face tot posibilul ca tu sa te simti bine acolo. Sa te incurajeze, sa-ti povesteasca, sa te faca sa intelegi ce s-a intamplat…

In cele din urma ne-am bucurat ca si-a rupt mana in Austria si nu aici.

Cat despre plata, probabil (asa cred eu) o sa vina prin posta acasa si o sa putem plati de aici. Sau o sa le dam nota de plata celor de la asigurari pentru ca d’aia ne-am facut asigurare.

Cam asta a fost experienta spitalului din Austria, regret ca n-am facut poze sa va arat dar in acele momente numai la poze nu imi statea capul.

Daca ati avut si voi experiente prin spitale de afara as vrea sa le povestiti, sa vedem daca noi am avut parte de un tratament special sau asa e normal.